PATROLOGIA SI POLITIA ROMÂNĂCristian BADILITÃ
Cu cîtva timp
în urmă am întîlnit la seminarul unui patrolog de la Ecole
Pratique des Hautes Etudes un tînăr compatriot venit să se specializeze
la Paris. De fapt, mi-a explicat el, venise cu gîndul să rămînă
în capitala Frantei doar patru săptămîni, dar lucrurile au luat
o cu totul altă întorsătură, simtindu-se pînă la urmă obligat,
de dragul meseriei, să se instaleze aici pentru o mai lungă bucată de vreme.
Intrînd din plin în atmosfera de lucru a acestei scoli, a exigentelor,
a bibliotecilor cvasicomplete, a bibliografiilor utile si de negăsit usor
altundeva, el s-a dumirit destul de repede că o întoarcere în
România l-ar costa amarnic. „Mi-am dat seama”, mi-a spus pe sleau,
„că-mi dau foc singur la valiză. Nimic din ce-am găsit aici, pe domeniul
meu, nu poate fi găsit într-o universitate din România”. Apoi
mi-a multumit, din senin, „pentru că nu m-am mai întors în tară
decît prin cărtile publicate”.
Întîlnirea aceasta m-a înduiosat peste măsură. Desi integrat deplin în spatiul academic occidental, mai bine de jumătate din viata mea e legată de România, de cîtiva oameni de acolo, pe care-i iubesc si pe care-i pretuiesc, de cărtile pe care le public (dar pe care nu le pot scrie decît aici), de locurile în care mă simt bine. Nu fac deosebire între Franta si România decît la nivelul formei, nu al fondului. Pentru mine, cele două medii comunică permanent si solidar. Mai tînărul compatriot a pus însă degetul pe rană, rostind cu voce tare, răspicat, un adevăr pe care eu doar îl subîntelegeam intuitiv si, subîntelegîndu-l doar, evitam să-l formulez în mod constient: întoarcerea definitivă în România este deocamdată imposibilă. De ce? Să vedem....
Las deoparte motivele politice, extrem de importante si ele, dar care nu ating miezul chestiunii. Atîta vreme cît republica nelegitimă va „domni” pe acele plaiuri si atîta vreme cît mortii din 89 vor fi bajocoriti de lighioane, nu avem ce discuta. Dar situatia, în acest sens, nu va rămîne încremenită. Eu mă simt bine si liber în România, în vreme ce lighioanele se simt prost si încarcerate, pentru că ele, nu eu, motăie în papuci cu constiinta încărcată. Ele, nu eu, au dus la ruină tara pe care acum pretind că vor s-o salveze. Asadar, prezenta lor este inutilă acolo, nu a mea si a celor deopotrivă cu mine, care ne-am îndepărtat numai de locul infectiei, fără să ne renegăm patria vreodată. Dar dincolo de aceste considerente politice, spuneam, există considerente de ordin pragmatic, extrem de importante. Oriunde ne-am fi născut avem o singură viată pămîntească (vorbesc din punct de vedere crestin, budistii or fi avînd altă opinie), prin urmare această singură viată trebuie încărcată cu un sens, iar sensul respectiv trebuie să fie mai nobil si mai demn decît unul politicesc, revansard. Trebuie să fie ziditor.
De aproape cinsprezece ani mă ocup de patristică si de istoria crestinismului antic, dar pasiunea aceasta s-a transformat în meserie pe deplin asumată abia în Occident. Unii compatrioti tind să interpreteze trecerea de la pasiune la meserie ca pe un minus, ca pe o dezertare sau ca pe o decădere spirituală si chiar să ne plîngă frăteste pe umăr, nouă, mînjilor „lapsarieni”. „Cum s-au mediocrizat mai toti cei care scriu în Occident!” Această frază mi-a fost dat să o aud de mai multe ori, pronuntată chiar de oameni pretinsi cu scaun la cap. „Au intrat în artificiile Occidentului. Nu mai gîndesc interesant, specializarea i-a secătuit, i-a făcut arizi”. Remarca implică si o reciprocă, anume că, în România, spre deosebire de Occident, creierul a rămas proaspăt si viguros, vîna creatoare sublim încordată, inteligenta scăpărătoare, iar spiritul clocotitor, în ciuda restrictiilor bibliografice, a incompetentei si a lipsei unui instrumentar riguros. Tocmai deficientele tehnice si carentele la nivel instrumentar ar favoriza, nu-i asa?, originalitatea, seriozitatea, substantialul. Cînd aud asemenea aberatii îmi vine să mă întreb: cît ne vom mai minti oare pe noi însine, cît ne vom mai fura propria căciulă, cît ne vom mai autoamăgi genialoid în loc să ne apucăm serios de treabă? Nu sînt deloc un mistic al seriozitătii (frivolitatea îmi pare o calitate esentială), dar nici n-o pot dispretui ca prostul, din principiu, doar de dragul de a-mi justifica amatorismul, diletantismul, aflarea în treabă. Or, oamenii tineri care au venit în Occident, au deprins aici, în primul rînd, regulile acestei seriozităti profesionale, fără de care genialoidul rămîne genialoid si atît.
La un moment dat a trebuit să fac o vizită la un comisariat de politie, într-un oras din România, pentru o chestiune administrativă. Acolo mi-am dat adresa din Franta, unde se întîmplă să locuiesc. Brusc, ofiterul din spatele biroului a devenit livid, a început să-si scrîsnească dintii si a izbucnit artăgos: „Ce-aveti domle de vă cărati cu totii în Occident? Nu-i bine la noi, n-aveti nimic de făcut aici?” Dacă nu ar fi fost vorba de un politist, probabil as fi reactionat impulsiv (politistii au circumstante atenuante, peste tot în lume), dar cum nesimtitul în cauză pusese fără voia lui punctul pe i, i-am răspuns cît se poate de blînd: „Nu, nu am nimic de făcut aici”. „Dar ce meserie ai dumneata?” „Patrolog”. „Aha”, a exclamat usor stînjenit, „de asta” (pricepuse!!!), si a semnat imediat actul de care aveam nevoie. As fi vrut să întorc un pic cutitul în rană si să-l întreb dacă auzise despre această „meserie”, dar m-am multumit să-i zîmbesc complice, să-i împing un bacsis gras sub fălci (n-a refuzat!) si să plec.
Ce este dar, un patrolog? Simplu spus, un patrolog este un om care se ocupă de scrierile Părintilor Bisericii din primele veacuri crestine. Mai complicat nitel, el trebuie să cunoască un set de lucruri pe care Monique Alexandre, admirabila mea profesoară de la Sorbona, mi le-a însirat cu pasiune si rigoare într-un interviu (prefer să o citez pe ea, pentru că, în România, un francez are din principiu mai multă autoritate decît un pîrlit de român). Întrucît, asadar, „cîmpul stiintei s-a lărgit aproape infinit, ea cere din partea patristicienilor eforturi sporite, uneori la limita posibilului. Cunostintele filologice ale elenistului sînt, se întelege de la sine, baza necesară. Se adaugă la aceasta învătarea paleografiei, a codicologiei. A studia un autor sau o temă anumită presupune o viziune de ansamblu a istoriei literaturii crestine, nu numai grecesti, ci si latine, chiar orientale. Cum să-l întelegi, de pildă, pe Origen, origenismul în general, fără a avea acces la sursele non-grecesti, la traducerile latine, la scrierile latine, siriace? Textele trebuie să fie, evident, situate în contextul istoriei crestinismului ― difuziunea acestuia, credintele, dezbaterile teologice si formulările conciliare, institutiile, liturghia etc... Apoi, lectura textelor patristice este fără încetare confruntată cu biblia pe care o folosesc autorii crestini. Formatia legată de Scriptură, de Septuaginta, trebuie să fie deci asigurată. Ultimele decenii ne-au descoperit si importanta iudaismului tîrziu în elaborarea gîndirii si a formelor de expresie a crestinismului timpuriu. Acum, lărgind putin sfera, întelegerea literaturii crestine implică o bună cunoastere a Antichitătii tîrzii, a istoriei evenimentelor si mentalitătilor, a literaturii, a filozofiei păgîne în care se aculturează si se inculturează crestinismul. De asemenea, omiliile crestine, chiar dacă nu depind în totalitate de retorica greacă, sînt marcate profund de aceasta, începînd cu secolul al IV-lea. Curentele filozofice, medio si neoplatonismul, stoicismul, aristotelismul uneori, au marcat textele crestine. De asemenea, lectura lui Plutarh, a lui Alkinoos, a lui Atticos, a lui Numenius, face posibilă o pătrundere mai adîncită în gîndirea lui Iustin, a lui Origen, asa cum, la rîndul lor, Plotin si Porfir ajută la mai buna întelegere a scrierilor lui Grigore de Nyssa. Clement din Alexandria, Origen au furnizat multe fragmente din Stoicorum Veterum Fragmenta, celebra culegere a lui von Arnim, iar Manualul lui Epictet a cunoscut versiuni crestine în mediile monastice.”
Am restrîns la maximum citatul din Monique Alexandre, pe care cei interesati îl pot găsi integral în prefata volumului ei, Sabia de foc si heruvimii, apărut în româneste. Nu stiu dacă ofiterul artăgos ar fi fost miscat în vreun fel de această însiruire de competente, dar cu sigurantă Monique Alexandre ne arată, nouă, indirect, de ce, deocamdată, nu se poate face serios patrologie în România. Pur si simplu, pentru că nu există nici un loc, după stiinta mea, unde să se asimileze în mod temeinic, la nivel occidental, instrumentele obligatorii, de la paleografie pînă la istoria Antichitătii tîrzii, de la greaca veche si latină pînă la biblistică si istoriografie. Din acest motiv, oamenii cinstiti, precum tînărul compatriot întîlnit la Ecole Pratique, vin si rămîn o vreme în Occident si tot din acest motiv un doctorat sau măcar un master occidental mi se pare, pentru un patristician, pentru un istoric al filozofiei vechi sau un istoric al religiilor, principala, dacă nu chiar singura garantie de competentă. Studiile făcute în tară în domeniul nostru, lucrările academice sau doctoratele nu au decît o foarte redusă valoare substantială, singura lor justificare fiind aceea, simbolică, a obtinerii unei diplome, pios suvenir si nimic mai mult. Acesta este adevărul: nu poti încropi o disciplină forte, care pretinde varii competente si frecventarea unor maestri adevărati, singur, după cum te taie capul, după cum îti dictează inspiratia revansardă ori ambitia. Dacă ai ales să rămîi si să lucrezi în tară, trebuie să-ti canalizezi interesul spre temele specifice culturii române, teme asupra cărora ai realmente ceva nou de spus. Altfel, rodul muncii tale nu va folosi nimănui, iar la ceasul judecătii, vorba pătitului Noica, lamentatiile vor fi inutile. Căci mai devreme sau mai tîrziu o judecată culturală sinceră, cu noi însine sau în fata altora, tot va exista.
Monique Alexandre a omis, din protrepticul ei sorbonard, un atribut aparent „de la sine înteles”, dar care într-o cultură haiducească precum cea din România trebuie să fie amintit pe primul loc, cu majuscule: CINSTEA INTELECTUALĂ. Cinstea intelectuală e o calitate devenită cvasinaturală specialistului occidental si ea constă în parcurgerea în original a unui text antic dat, în citarea tuturor interpretărilor sale moderne, în consultarea manuscriselor, la nevoie, în anchetarea, si possible, exhaustivă a problemei si mai ales în neînsusirea ideilor altora fără a le mentiona paternitatea. Nu exagerez deloc spunînd că de aici trebuie începută redresarea cercetării românesti, de la stadiul etic. Cercetarea e încă, la noi, o joacă adolescentină, care se cere combinată neapărat cu minima moralia si necesită formularea următorului imperativ categoric: „Să nu-ti furi căciula, intelectualule!”
Întîlnirea aceasta m-a înduiosat peste măsură. Desi integrat deplin în spatiul academic occidental, mai bine de jumătate din viata mea e legată de România, de cîtiva oameni de acolo, pe care-i iubesc si pe care-i pretuiesc, de cărtile pe care le public (dar pe care nu le pot scrie decît aici), de locurile în care mă simt bine. Nu fac deosebire între Franta si România decît la nivelul formei, nu al fondului. Pentru mine, cele două medii comunică permanent si solidar. Mai tînărul compatriot a pus însă degetul pe rană, rostind cu voce tare, răspicat, un adevăr pe care eu doar îl subîntelegeam intuitiv si, subîntelegîndu-l doar, evitam să-l formulez în mod constient: întoarcerea definitivă în România este deocamdată imposibilă. De ce? Să vedem....
Las deoparte motivele politice, extrem de importante si ele, dar care nu ating miezul chestiunii. Atîta vreme cît republica nelegitimă va „domni” pe acele plaiuri si atîta vreme cît mortii din 89 vor fi bajocoriti de lighioane, nu avem ce discuta. Dar situatia, în acest sens, nu va rămîne încremenită. Eu mă simt bine si liber în România, în vreme ce lighioanele se simt prost si încarcerate, pentru că ele, nu eu, motăie în papuci cu constiinta încărcată. Ele, nu eu, au dus la ruină tara pe care acum pretind că vor s-o salveze. Asadar, prezenta lor este inutilă acolo, nu a mea si a celor deopotrivă cu mine, care ne-am îndepărtat numai de locul infectiei, fără să ne renegăm patria vreodată. Dar dincolo de aceste considerente politice, spuneam, există considerente de ordin pragmatic, extrem de importante. Oriunde ne-am fi născut avem o singură viată pămîntească (vorbesc din punct de vedere crestin, budistii or fi avînd altă opinie), prin urmare această singură viată trebuie încărcată cu un sens, iar sensul respectiv trebuie să fie mai nobil si mai demn decît unul politicesc, revansard. Trebuie să fie ziditor.
De aproape cinsprezece ani mă ocup de patristică si de istoria crestinismului antic, dar pasiunea aceasta s-a transformat în meserie pe deplin asumată abia în Occident. Unii compatrioti tind să interpreteze trecerea de la pasiune la meserie ca pe un minus, ca pe o dezertare sau ca pe o decădere spirituală si chiar să ne plîngă frăteste pe umăr, nouă, mînjilor „lapsarieni”. „Cum s-au mediocrizat mai toti cei care scriu în Occident!” Această frază mi-a fost dat să o aud de mai multe ori, pronuntată chiar de oameni pretinsi cu scaun la cap. „Au intrat în artificiile Occidentului. Nu mai gîndesc interesant, specializarea i-a secătuit, i-a făcut arizi”. Remarca implică si o reciprocă, anume că, în România, spre deosebire de Occident, creierul a rămas proaspăt si viguros, vîna creatoare sublim încordată, inteligenta scăpărătoare, iar spiritul clocotitor, în ciuda restrictiilor bibliografice, a incompetentei si a lipsei unui instrumentar riguros. Tocmai deficientele tehnice si carentele la nivel instrumentar ar favoriza, nu-i asa?, originalitatea, seriozitatea, substantialul. Cînd aud asemenea aberatii îmi vine să mă întreb: cît ne vom mai minti oare pe noi însine, cît ne vom mai fura propria căciulă, cît ne vom mai autoamăgi genialoid în loc să ne apucăm serios de treabă? Nu sînt deloc un mistic al seriozitătii (frivolitatea îmi pare o calitate esentială), dar nici n-o pot dispretui ca prostul, din principiu, doar de dragul de a-mi justifica amatorismul, diletantismul, aflarea în treabă. Or, oamenii tineri care au venit în Occident, au deprins aici, în primul rînd, regulile acestei seriozităti profesionale, fără de care genialoidul rămîne genialoid si atît.
La un moment dat a trebuit să fac o vizită la un comisariat de politie, într-un oras din România, pentru o chestiune administrativă. Acolo mi-am dat adresa din Franta, unde se întîmplă să locuiesc. Brusc, ofiterul din spatele biroului a devenit livid, a început să-si scrîsnească dintii si a izbucnit artăgos: „Ce-aveti domle de vă cărati cu totii în Occident? Nu-i bine la noi, n-aveti nimic de făcut aici?” Dacă nu ar fi fost vorba de un politist, probabil as fi reactionat impulsiv (politistii au circumstante atenuante, peste tot în lume), dar cum nesimtitul în cauză pusese fără voia lui punctul pe i, i-am răspuns cît se poate de blînd: „Nu, nu am nimic de făcut aici”. „Dar ce meserie ai dumneata?” „Patrolog”. „Aha”, a exclamat usor stînjenit, „de asta” (pricepuse!!!), si a semnat imediat actul de care aveam nevoie. As fi vrut să întorc un pic cutitul în rană si să-l întreb dacă auzise despre această „meserie”, dar m-am multumit să-i zîmbesc complice, să-i împing un bacsis gras sub fălci (n-a refuzat!) si să plec.
Ce este dar, un patrolog? Simplu spus, un patrolog este un om care se ocupă de scrierile Părintilor Bisericii din primele veacuri crestine. Mai complicat nitel, el trebuie să cunoască un set de lucruri pe care Monique Alexandre, admirabila mea profesoară de la Sorbona, mi le-a însirat cu pasiune si rigoare într-un interviu (prefer să o citez pe ea, pentru că, în România, un francez are din principiu mai multă autoritate decît un pîrlit de român). Întrucît, asadar, „cîmpul stiintei s-a lărgit aproape infinit, ea cere din partea patristicienilor eforturi sporite, uneori la limita posibilului. Cunostintele filologice ale elenistului sînt, se întelege de la sine, baza necesară. Se adaugă la aceasta învătarea paleografiei, a codicologiei. A studia un autor sau o temă anumită presupune o viziune de ansamblu a istoriei literaturii crestine, nu numai grecesti, ci si latine, chiar orientale. Cum să-l întelegi, de pildă, pe Origen, origenismul în general, fără a avea acces la sursele non-grecesti, la traducerile latine, la scrierile latine, siriace? Textele trebuie să fie, evident, situate în contextul istoriei crestinismului ― difuziunea acestuia, credintele, dezbaterile teologice si formulările conciliare, institutiile, liturghia etc... Apoi, lectura textelor patristice este fără încetare confruntată cu biblia pe care o folosesc autorii crestini. Formatia legată de Scriptură, de Septuaginta, trebuie să fie deci asigurată. Ultimele decenii ne-au descoperit si importanta iudaismului tîrziu în elaborarea gîndirii si a formelor de expresie a crestinismului timpuriu. Acum, lărgind putin sfera, întelegerea literaturii crestine implică o bună cunoastere a Antichitătii tîrzii, a istoriei evenimentelor si mentalitătilor, a literaturii, a filozofiei păgîne în care se aculturează si se inculturează crestinismul. De asemenea, omiliile crestine, chiar dacă nu depind în totalitate de retorica greacă, sînt marcate profund de aceasta, începînd cu secolul al IV-lea. Curentele filozofice, medio si neoplatonismul, stoicismul, aristotelismul uneori, au marcat textele crestine. De asemenea, lectura lui Plutarh, a lui Alkinoos, a lui Atticos, a lui Numenius, face posibilă o pătrundere mai adîncită în gîndirea lui Iustin, a lui Origen, asa cum, la rîndul lor, Plotin si Porfir ajută la mai buna întelegere a scrierilor lui Grigore de Nyssa. Clement din Alexandria, Origen au furnizat multe fragmente din Stoicorum Veterum Fragmenta, celebra culegere a lui von Arnim, iar Manualul lui Epictet a cunoscut versiuni crestine în mediile monastice.”
Am restrîns la maximum citatul din Monique Alexandre, pe care cei interesati îl pot găsi integral în prefata volumului ei, Sabia de foc si heruvimii, apărut în româneste. Nu stiu dacă ofiterul artăgos ar fi fost miscat în vreun fel de această însiruire de competente, dar cu sigurantă Monique Alexandre ne arată, nouă, indirect, de ce, deocamdată, nu se poate face serios patrologie în România. Pur si simplu, pentru că nu există nici un loc, după stiinta mea, unde să se asimileze în mod temeinic, la nivel occidental, instrumentele obligatorii, de la paleografie pînă la istoria Antichitătii tîrzii, de la greaca veche si latină pînă la biblistică si istoriografie. Din acest motiv, oamenii cinstiti, precum tînărul compatriot întîlnit la Ecole Pratique, vin si rămîn o vreme în Occident si tot din acest motiv un doctorat sau măcar un master occidental mi se pare, pentru un patristician, pentru un istoric al filozofiei vechi sau un istoric al religiilor, principala, dacă nu chiar singura garantie de competentă. Studiile făcute în tară în domeniul nostru, lucrările academice sau doctoratele nu au decît o foarte redusă valoare substantială, singura lor justificare fiind aceea, simbolică, a obtinerii unei diplome, pios suvenir si nimic mai mult. Acesta este adevărul: nu poti încropi o disciplină forte, care pretinde varii competente si frecventarea unor maestri adevărati, singur, după cum te taie capul, după cum îti dictează inspiratia revansardă ori ambitia. Dacă ai ales să rămîi si să lucrezi în tară, trebuie să-ti canalizezi interesul spre temele specifice culturii române, teme asupra cărora ai realmente ceva nou de spus. Altfel, rodul muncii tale nu va folosi nimănui, iar la ceasul judecătii, vorba pătitului Noica, lamentatiile vor fi inutile. Căci mai devreme sau mai tîrziu o judecată culturală sinceră, cu noi însine sau în fata altora, tot va exista.
Monique Alexandre a omis, din protrepticul ei sorbonard, un atribut aparent „de la sine înteles”, dar care într-o cultură haiducească precum cea din România trebuie să fie amintit pe primul loc, cu majuscule: CINSTEA INTELECTUALĂ. Cinstea intelectuală e o calitate devenită cvasinaturală specialistului occidental si ea constă în parcurgerea în original a unui text antic dat, în citarea tuturor interpretărilor sale moderne, în consultarea manuscriselor, la nevoie, în anchetarea, si possible, exhaustivă a problemei si mai ales în neînsusirea ideilor altora fără a le mentiona paternitatea. Nu exagerez deloc spunînd că de aici trebuie începută redresarea cercetării românesti, de la stadiul etic. Cercetarea e încă, la noi, o joacă adolescentină, care se cere combinată neapărat cu minima moralia si necesită formularea următorului imperativ categoric: „Să nu-ti furi căciula, intelectualule!”